Clasamentul MBA-urilor locale aduce o surpriza, cel putin pentru mine. Pe total, BSM a fost cel mai bine votat de cursanti si absolventi. Pe locul al doilea este WU, apoi egalitate intre Asebuss si Tiffin. Mai multe informatii aici. si in suplimentul scos pe piata azi. O fi si in functie de bugetul de publicitate alocat trustului media.
Evident, sunt mai multe categorii, cu diferiti castigatori, fiecare isi asuma leadership-ul partial.
Am plecat de la speranță, inspirat de un workshop pe care l-am ținut recent, şi am ajuns la fizică cuantică, mărturisesc că am fost parțial deturnat în intențiile mele. Voiam să scriu despre schimbarea cuvȃntului “VIZIUNE” în “SPERANŢĂ” – ceea ce trebuie să ofere liderii în vremuri grele, criză economică, situații limită şi încercări supraomeneşti, alături de alte componente, atȃt de necesare, ale leadership-ului. Speranța într-un viitor mai bun, speranța că locurile de muncă ale angajaților vor exista şi anul următor, speranța că vor exista clienți alături de care firma va merge mai departe. Mai importantă – şi mai realist ca termen folosit – cred că este speranța; e tot mai greu să le vorbeşti partenerilor, şi mai ales angajaților, despre “viziune”, foarte uşor ajungi să cazi în “bla-bla-ul” corporatist, iar oamenii să te catalogheze drept “unul dintr-ăia care nu ştiu despre ce vorbesc şi care fac frumos să-şi ia bonusul”, însă faci uz de expresii glazurate, nepotrivite situației reale.
SPERANŢĂ – e prea puțin? Mă tem de interpretarea conform căreia speranța e lipsă de suficientă ambiție, în comparație cu viziunea. Cum că ar fi o reducere a standardelor şi a obiectivelor personale. Poate o fi, dar e ceea ce simt că trebuie să transmită acum liderul unei organizații, indiferent de profilul ei de activitate. În orice interacțiune, fie că vorbeşti la adunarea bianuală a tuturor angajaților, fie te ciocneşti la bucătărie de angajatul plin de griji, transmite mesajul “Ne este greu, dar vom depăşi aceste momente, putem să o facem şi o vom face.” Ce îi mai trebuie liderului actual? Mă feresc din nou să spun “VIZIUNE”, cred că mai potrivit este să arate o “DIRECŢIE”, să conducă organizația spre o destinație, la care să poată ajunge în următorii ani. Nu în ultimul rȃnd, liderul trebuie să fie şi un SERVANT. Probabil că acum sunt în pericol să mă îndepărtez de teoriile clasice şi să-i pierd pe cei care spun că liderul trebuie doar să arate direcția, să delege toată partea operațională şi să-i motiveze să execute strategia, dar îm asum oprobiul fanilor 
. Este nevoie de toate forțele pentru a avea succes în această perioadă, iar liderii (de organizație sau de echipă) trebuie să se implice, să contribuie direct.
Ziceam că că am fost deturnat. “Poate scrii şi despre fizică cuantică” – mă provoacă o prietenă pasionată de teorii comportamentale. Am simțit că trebuie să mă reculeg puțin.
Mi-am propus acum trei luni să alerg un semimaraton cu un timp sub două ore, după alte curse lungi, inclusiv maraton, în care timpul obținut nu a fost extraordinar. Alegerea pentru primăvară a fost Lisabona, o cursă faimoasă, plată, unde -de altfel- s-a stabilit şi recordul mondial. Ca bonus, un traseu spectaculos, început pe podul de peste 3 km “25 Aprilie”, de unde poți vedea toată Lisabona de pe ambele maluri. Acest eveniment sportiv se bucură, datorită tradiției sale de peste 20 de ani, de spectatori implicați şi atmosferă perfectă, care atrage în fiecare an mai mult de 30.000 de alergători. Acum am văzut și numărul 36986, deci numărul participanților a fost, din nou, impresionant.
În pregătire m-a interesat în special să îmbunătățesc viteza, respirația şi greutatea, și m-am antrenat timp de câteva luni cu seriozitate – unii spun că a fost vorba de “încrȃncenare”- alergări rapide, interval şi de rezistență, înot şi bicicletă pentru completare, puțin ski, iar rezultatul a fost mai bun cu cinci minute față de obiectiv. Asta e partea bună.
Nemulțumirea îmi vine din ratarea unei dorințe apărute pe parcursul antrenamentelor, când am sperat că voi putea coborî sub 1h 50’; alergările din pregătiri erau încurajatoare, am depăşit programul în mod frecvent, atȃt la viteză, cȃt şi la distanțe. Aveam o şansă mare, ce să mai zic, eram convins că se va întȃmpla.
La Lisabona, oraşul era pregătit de sărbătoare, toată lumea ştia de cursa anului, străzile erau tapetate cu afişe promoționale şi pline de joggeri care făceau ultimele pregătiri – o întreagă comunitate în care intri cu prețul multor ore de efort fizic susținut. Turul oraşului, cam pe ploaie, mi-a oferit posibilitatea unor poze inedite, m-am ferit să fac fotografiile turistice clasice.
Transportul public a fost gratuit pentru participanți în ziua evenimentului, un gest frumos din partea oraşului. Mi-a plăcut să văd pe peroane şi în trenuri oameni echipați, puşi pe fapte mari, nerăbdători să ajungă la start şi să tragă tare pentru un timp cȃt mai bun la finalul celor 21 de kilometri.
Adunarea s-a dat lȃngă Cristo Rei, monumentul reprezentativ lusitan, la începutul podului “25 Aprilie”. Întâmpinarea alergătorilor a fost de mare efect, cu fanfară la ieşirea din stația de “comboios”; apoi, un pic de urcuş pe jos pȃnă la linia de plecare, şi iată-mă alături de alte zeci de mii de alergători (şi, veți vedea în curând, “mergători”).
Înainte de cursă, la poalele dealului Cristo Rei, atmosfera este efervescentă. Rock-uri potrivite mediei de vârstă a alergătorilor – da, bune și pentru mine. Toată lumea în încălzire, unii în concentrare vizualizând finalul cursei. Remarc cu plăcere pantofii de alergare pe care îi poartă 95% dintre participanți – parcă mă încearcă o nostalgie ironică la gândul “adidașilor” de club care se vând cu mare succes –încă- în magazinele de sport din România.
În curând, starea de bine scade brusc la întâlnirea cu o problemă mult mai prozaică – aranjamentele administrative dinaintea startului. Și aici, coadă la budă (cam de o oră), ca peste tot. Unii mai dezinhibați ar fi mers să-şi rezolve problema la iarbă verde, însă vigilenții paznici ai cursei s-au dovedit un obstacol de netrecut.
E un lucru complicat să trăiesti în mediul stresant, extrem de competitiv, pe care uneori poate îl consideri nedrept, de la serviciu. E nevoie de multă energie pentru a face față, pentru a supraviețui, ore lungi la birou (şi acasă, cu laptopul în poală, pe canapea), sacrificii, renunțări, cu puțin spațiu pentru a-ți urma pasiunea, a-ți trăi visul. Dar munca epuizantă nu este întotdeauna considerată grea, înjurată, văzută ca principala cauză a lipsei de satisfacție în viață. Ați auzit vreodată un antreprenor pur-sȃnge să se plȃngă din cauza orelor peste “program” sau care să-şi închidă telefonul mobil atunci cȃnd pleacă în vacanță? Desigur, nu sunt numai “patroni” pe lume. Dacă eşti angajat/ă ți s-a întȃmplat să fi trudit pe brȃnci cȃteva zile, într-un proiect important, lucrurile să fi ieşit extraordinar, iar sentimentul de reuşită să şteargă cu buretele toate eforturile făcute, să te simți minunat, să vrei să sărbătoreşti, deşi eşti rupt de oboseală? Te consideri nefericit după ce ai muncit toată seara la ceva care te pasionează cu adevărat? Bucuria vine şi din urmărirea unei dorințe şi împlinirea acesteia.
Ce face diferența? Cu siguranță, pasiunea pentru activitatea respectivă, nu te stresează nimic şi eşti determinat atunci cȃnd simți că te împlineşti, că eşti mai aproape de ceea ce eşti tu cu adevărat, sau de ceea ce vrei să fii.
De cele mai multe ori, ne displace profund să facem ceva, sau chiar urȃm o activitate, pentru că nu se întȃmplă nimic altceva în viața noastră pentru care să merite să trăim. Foarte posibil ca serviciul actual să nu fie jobul de vis, pasiunea vieții, şi să fiți departe de idealul de realizare personală. Asta înseamnă că veți eşua în carieră, pentru că nu faceți cu pasiune ceea ce faceți? Discutabil, nu neapărat, poate chiar ar fi teribil ca în lumea asta să avem numai pictori, ecologişti, călugări, creatori de modă, bucătari, schiori, surferi sau yoghini. Oare trebuie să renunțați la tot, să faceți azi un triplu salt mortal şi să mergeți într-o cu totul altă direcție? “Am responsabilități, nu pot face asta familiei mele, e nevoie de siguranță financiară pe vremurile astea” – o să spuneți. De unde să găseşti extra impulsul, energia suplimentară cu care să poți face o schimbare? Poate fi copleşitor, spuneam mai devreme că e foarte stresantă şi simpla supraviețiuire în condițiile actuale, ce să mai vorbim despre o schimbare radicală.
OK, aceasta este o perspectivă. Cealaltă perspectivă: eşti captiv, la fel de prins în viața ta, atunci cȃnd tot ce faci este să munceşti pentru a produce bani, insatisfacția de a nu avea ceea ce îți doreşti, durerea neîmplinirii visului este la fel de consumatoare de energie ca şi atunci cȃnd nu ai banii. Am fost aici şi am decis că nu vreau să trăiesc aşa. Pierderea oportunității de a face ceva diferit şi “ce ar fi fost daca…?” vor deveni obsesia chinuitoare a întregii vieți.
Responsabilitatile nu trebuie să fie o scuză pentru a renunța la visurile noastre. “Mi-aş dori sa fac asta, dar… copiii, rata la bancă, planuri de pensionare, etc”. Nu sunt adeptul radicalismului “ori-ori”, iar învinovățirea copiilor sau familiei pentru nerealizarea visului nu cred că este justificată, să dai vina pe altcineva pentru sacrificiile pe care le faci este fugă de responsabilitate, lipsă de maturitate şi ambiție. Mai degrabă mascăm teama că nu suntem suficient de buni în ceea ce ne dorim sau visăm să facem, prea leneşi pentru a munci din greu, iar argumentele pe care le folosim sunt de tipul responsabilităților şi securității financiare. Nu suntem suficient de încrezători şi determinați.
Simplul fapt că visăm la ceva – să scriem o carte, să alergăm un maraton, să învățăm trei limbi străine, să intrăm la medicină, la 40 de ani, să devenim experți la Bruxelles – nu este suficient, este plină țara de visători şi de gură-cască, în aşteptarea unei pomeni nemaivăzute; e nevoie de un vis, un plan şi multă muncă. Oamenii de succes (care nu sunt nici geniali, nici moştenitorii unor averi fabuloase) au un vis, energia şi determinarea date de pasiune, un PLAN şi sunt dispuşi să muncească, şi 10 sau 20 de ani dacă este nevoie. Lucrurile de bază, nu este neapărat nevoie de sprijinul permanent al unui coach: “Visul meu este să… Mă pasionează subiectul şi îmi doresc foarte mult să… Ce mecanisme mă vor ajuta?… Ce acțiuni trebuie să fac?” . Oamenii pasionați se concentrează foarte bine pe ce îşi doresc să realizeze, îşi asumă responsabilitatea pentru actiunile lor, nu dau vina pe altii şi nu se smiorcăie. Sunt încrezători, caută tot timpul căi şi soluții pentru a ajunge la rezultat. Au curajul să spună că au greşit şi merg mai departe.
Lucrez frecvent cu “şefi”, oameni care fac prezentări în fața unor adunări de clienți, prezentări pentru toți angajații sau pentru echipa restrȃnsă de management. Să le spunem “executivi”, acei manageri de vȃrf care dau direcția şi sunt adevărate “icons” în piață, top 3 sau top 5 din ierarhia companiilor. Cȃt de buni prezentatori sunt? Mai puțin de un sfert sunt foarte buni, plus încă un sfert în categoria celor buni. Doar cȃțiva sunt uimitori. Ceilalți sunt jalnici, prezentările lor sunt plictisitoare, cel mai bine ar fi să “delege” un subordonat să intervină din cȃnd în cȃnd, cu un băț sau o găleată de apă, pentru a-i trezi pe cei pierduți pe drum.
De ce se întȃmplă aşa? Sunt două cauze, pe fond. În primul rȃnd, oamenii au probleme în a întelege că, în special de la nivelul lor, o prezentare este mai mult decȃt o informare, uită că trebuie să fie inspiraționali, să producă o schimbare, să facă diferența. Apoi, paradoxul pentru cei care au ajuns pe “muntele Olimp corporatist” este că nu li se mai transmite feedback real, cu cȃt sunt mai sus în ierarhie, cu atȃt mai mult subordonaților sau partenerilor le este teamă să spună adevărul, nu vor să-şi rişte cariera pentru a-i spune şefului “nu mi-a plăcut…” sau “ai fi putut să…”.
Iată şi o listă a greselilor tipice, executive :
1) Lipsa de pregătire sau lucrul pe ultima sută de metri. l-ați văzut vreodată pe şeful cel mare lucrȃnd la prezentare în maşină, pe drum spre eveniment, sau pe scaunul invitaților, cu cinci minute înainte să înceapă? Despre asta e vorba. Mai există o variantă: “Unde naiba e prezentarea pe care am ținut-o acum o lună, la Braşov”?
2) Direct la PowerPoint, fără linia călăuzitoare şi mesaje prioritare. E o tentație mare să te apuci de tradus prezentarea venită de afară, sau să creşti slide-uri înainte de a sta puțin şi cugeta la firul logic şi la lucrurile cu care vrei să rămȃnă audiența ta.
3) Lipsa repetiției. Foarte puțini executivi sunt de acord cu repetiția pregătitoare, consideră că nu sunt actori sau cred că se vor descurca, pe principiul “văd eu cum o scot la capăt”. Pierderea este a lor, vor avea emoții sau vor avea o “reprezentație” slabă, iar ceilalți vor fi dezamăgiți, îsi vor pierde timpul la prezentare.
4) Început slab, intră pe scenă neîncălziți, fizic şi mental. Nimic remarcabil care să capteze atenția, dă-i cu bună ziua, salutări personalizate, o glumiță proastă, prezentarea personală, apoi prezentarea companiei, bla-bla-bla. Pȃnă ajung la mesaj nimeni nu mai este atent.
Comentarii noi
Trimis de: John
Trimis de: Sonimnx
Trimis de: Adrian Vlad
Trimis de: Cȃt de bine se îmbracă romȃnii din business? | BlogulMBA
Trimis de: Ilie